Începuturi de cărţi

admin   16 November 2017   1 Comment on Începuturi de cărţi

Dacă tot citesc atât de multe cărţi, am zis să fac și ceva cu asta, dincolo de Pianocktail, așa că tocmai am scris/copiat prima mea povestire, nepunându-le la socoteală pe cele de clasa a IV-a. 1466 de cuvinte.

Biblioteca Nichita Stănescu

Biblioteca Nichita Stănescu

Și nu e una foarte comună, pentru că e formată din primele propoziţii/fraze din cele 77 de cărți pe care le-am citit în 2017, cele mai multe de când am început aventura cititului unei cărţi pe săptămână. Media anuală e de 67,4 

A se citi totul între ghilimele pentru că meritul e al scriitorilor adevărați, al traducătorilor, al editurilor etc., eu doar le-am citit și le-am pus într-o ordine nu tocmai aleatorie. Linkul către fiecare carte se găseşte pe literele verzi 🙃. 

Ar fi un exercițiu să încercați să vă dați seama din ce cărți sunt luate, până să vă duceți pe link. Aici mă găsiţi pe Goodreads. 

Nu a ieşit peste tot ceva coerent, cred că era și imposibil, dar sunt multe fraze care se leagă, și, all in all, aş zice că nu sună rău. 

“Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa” rămâne, totuși, deschiderea mea preferată, dar e din alt an. Am o carte de Julian Barnes și anul ăsta, dar cum începe ea?

Here goes: (n-am titlu pentru ea)


Vă previn. Aceasta nu e o poveste fericită.
Când a făcut Dumnezeu lumea, a plăsmuit-o prea mare şi nu încăpea deloc sub cer.
Toate acestea vei ajunge să le înţelegi, dar niciodată nu le vei cunoaşte, toate acestea s-au petrecut demult, tare demult, într-o lume care, între timp, s-a prefăcut în turbă, într-o iarnă uitată, pe o insulă despre care puţini au auzit. Să tot fie a şasea rătăcire.
Se spune că la început a venit din Africa, adus de ţipetele sclavilor; că a fost blestemul de moarte al localnicilor tainos, rostit exact în momentul în care o lume pierea şi alta începea; că a fost un demon împins înspre Creaţie prin uşa de coşmar care s-a deschis în Antile.
Senzaţia că sunt sub apă, cu ultima gură de aer împiedicându-mi-se pe gât în jos, m-a vizitat prima oară acum multă vreme. Iată-mă, stau aşa, cu susul în jos, în corpul unei femei. Nu te mai fâţâi atâta! spuse mama.
Tata şi mama ar fi trebuit să rămână la New York, unde s-au cunoscut, s-au căsătorit şi unde m-am născut eu.
Bună! Numele meu e Nao și sunt o ființă a timpului.
Am sosit la Torino odată cu ultimii fulgi de zăpadă din ianuarie, cum se întâmplă cu saltimbacii şi vânzătorii de nuga. Era un frig cumplit.

Tu conţii seri ca asta în acelaşi mod misterios în care banalul
iribal conţine mii de baloane:
e de ajuns ca vântul, venind puternic pe mihai viteazu înspre
calea dumbrăvii,
să sufle în tăcerea ta, pentru ca pelicula ei fină să se curbeze
şi mii de baloane să îşi ia zborul dintre noi şi să coloreze seara,
încât am impresia că un sticlar suflă seara fierbinte într-un glob
şi că în interiorul lui misterios de neîntrerupt şi inversat
ninge (iar obsesia asta?).

„Liniştea zăpezii”, cugeta bărbatul aşezat în autobuz, chiar în spatele șoferului. Era deja întuneric când am ajuns la Bonn.
Locuiam cu ai mei în casa parohială. O casă cu etajele retrase, pe o stradă tivită de copaci.
Kleis – cel mai avid dintre toţi; Barabas a ajuns la noi în familie pe calea mării; deşi are numai cincisprezece ani, vârstă la care te entuziasmezi din te miri ce, Adela suferă crunt; lui Milo nu-i era frică de moarte.

Viaţa se schimbă cu repeziciune.
Ca în copilăria mea, aşa a venit Dumnezeu.

Fiule, duminica trecută, gazda unui popular show de ştiri m-a întrebat ce înseamnă să îţi pierzi trupul. Cine se uită la televizor, oricât de puţin, este familiarizat cu următoarea scenă: un agent bate la uşa unei case sau a unui birou aparent obişnuit. Sunt un spion, un agent sub acoperire, o fantomă, un om cu două feţe. Mă ascundeam în tablou sperând că ea nu va observa cât mă schimbasem.
Fantasma unui bărbat îndrăgostit bântuie Europa pe urmele unei femei căsătorite. Ce cretini! Şi tot ce voiam era s-o văd pe femeia aia dezbrăcată.
Am ajuns la Paris într-o joi, pe 5 mai 1927. Era o zi frumoasă.
Fără mine, care eram acolo şi-l observam de după ochelarii cu lentile polarizate, soarele coborând şi ascunzându-se încet în mare n-ar fi avut niciun înţeles.
Tony Cicoria avea pe atunci patruzeci şi doi de ani, era foarte robust şi în formă, jucase fotbal în facultate şi devenise un chirurg ortoped respectat într-un oraş mic din nordul statului New York. Jose Canucci. Aşa-i ziceau la muncă. Plecam de la birou pe la nouă.
Când l-am cunoscut pe Randall Harris, avea patruzeci şi doi de ani şi locuia cu o femeie cu părul cărunt, una pe nume Margie Thompson. Oricine ar fi trecut pe lângă blocul cu patru etaje şi ar fi văzut că apartamentul de la parter comunică printr-o uşă din sticlă cu grădina de flori din faţă ar fi zis că trebuie sa fie tare plăcut să locuieşti acolo.
Sorbi îndelung şi puse sticla îmbrobonată pe măsuţa din şipci de lemn.
– În sufrageria bunicii mele se afla o vitrină şi în vitrină era o bucată de piele.
Când am coborât din Himalaya, mi-am dat seama că, de fapt, rămăsesem acolo. Auzi, tu nu ţi-ai dorit niciodată să ajungi pe Himalaya?

 

Într-o notă din data de 3 iunie 1954, ambasadorul Belgiei la Londra a transmis o invitaţie guvernului britanic al Majestăţii Sale: invitaţia de a participa la o nouă expoziţie internațională pe care belgienii o numeau „Exposition Universelle et Internationale de Bruxelles 1958”.

Pe 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea.

 

În ianuarie 1999, am primit următoarea scrisoare:
Cine nu se îngrijeşte de lucrurile mici, va cădea încetul cu încetul în cele mari.
Cred că te înşeli. Această scrisoare e scrisă a doua zi după primirea porcăriei tale de epistole, în seara recepţionării mesajului tău debil fiind prea obosit ca să îţi răspund şi preferând să mă culc. Deşi dormise cu geamul închis, Stelu se trezi cu miros de salcâm. Am un kilometru de barbă, părul vâlvoi, cearcăne. Nu trăiesc în miezul unui ev aprins, ci într-un aprilie vesel ca un bocet de văduvă bosniacă.

Ca tânăr dinozaur aflat în 2006 între cele doua glaciaţiuni de dreapta şi de stânga, ţin să salut şi la fel de voios să denunţ (căci aici am ajuns în teroarea semantică şi panica morală) sfidătoarea incertitudine politică făptuită de fraţii Florian, aşa numiţii băiuţei din localitatea bucureşteană Drumul Taberei.
Era atât de adânc încrustată în conştiinţa mea, încât, pesemne, în ultimul an de grădiniţă trebuie să fi crezut că fiecare dintre educatoarele mele era, de fapt, mama în travesti. Ieri, am aflat că mama are o boala cu transmitere sexuală.
De ce-am oprit la restaurantul 4-Dice din Fordyce, Arkansas, ca să luam prânzul în weekendul de Ziua Independenţei? Şoseau se întindea netedă, perfectă, pe o lăţime de exact patru metri şi jumătate, cu marginile tăiate parcă de nişte foarfeci – o panglică de beton cenuşiu, deşirată peste vale de o mână gigantică.
Trei lucruri s-au întâmplat astăzi pe drum. Discul galben se ilumina; cineva a scos – şi a pierdut – eticheta de pe conservă; Anna se întâlneşte cu prietena ei Molly, (…), după o despărţire.

Ove are cincizeci şi nouă de ani. Cu viii nu mai am de-a face de mult.
Nevastă-mea nu a avut niciodată ceva special în personalitatea ei. Când mă gândesc la soţia mea, îmi vine în minte, întotdeauna, capul ei.
S-a întâmplat în plin război, pe un peron de gară la fel de plat ca şi câmpia nesfârşită care îl înconjura. Octombrie, 2007. Când personalul 3002 se hotărăşte să frâneze scârţâit şi dezabuzat, Nae Stabiliment de-abia pătrunde aiurit, în fugă, pe poarta gării.
Înmormântarea fusese stabilită pentru sâmbătă, la ora unsprezece, deşi aş fi dorit să mai aştept măcar câteva zile, poate ar fi sosit şi Eszter, dar nu şi-au asumat prelungirea congelării, nici măcar la suprapreţ, femeia de la birou a invocat noile reglementări şi m-a întrebat de ce n-o incinerez, e mai ieftin şi mult mai practic, în felul ăsta aş putea opta pentru un termen care să convină tuturor membrilor familiei, la care i-am răspuns că nu-mi incinerez mama, atunci mai bine să fie sâmbătă, şi am achitat în avans preţul unui loc pentru trei zile în camera frigorifică, mi-a dat o factură, a notat în registrul celor de la transport că şapte sute patru/cu sicriu/sâmbătă/Kerepesi, apoi mi-a pus în faţa nişte hârtii şi mi-a arătat cu pixul unde trebuie să semnez.
Tata îl anunţase pe domnul Bieszke pentru sâmbătă pe la prânz.
În seara funeraliilor, merg de-a lungul mării, printre stropi, în vuietul valurilor spulberate de beton, în amurg, şi îmi las privirea să rătăcească pe suprafaţa faţadelor jupuite. E îngropată sub un mesteacăn argintiu, jos, spre bătrânele şine de cale ferată, având la căpătâiul mormântului un altar.

Deschid gazeta de seară de ieri şi acolo scrie despre noi.
Povestea începe cu primele zile din ianuarie 2012, când am observat că un alt Jon Ronson posta pe Twitter. Când i s-a întâmplat povestea cu porumbelul, care i-a schimbat complet existenţa de la o zi la alta, Jonathan Noel avea deja peste cincizeci de ani, îmbrătişa cu privirea o perioadă de vreo douăzeci de ani de totală lipsa de evenimente în trecutul lui şi nu şi-ar fi imaginat niciodată că ar putea avea parte de altceva esenţial decât, odată şi odată, moartea.
Ultimul curs din viaţa bătrânului meu profesor s-a ţinut o dată pe săptămână, acasă la el, lângă fereastra din biroul lui, unde se vedea un hibiscus pitic cu flori roz.

Când a început distrugerea Israelului, Isaac Bloch punea în balanţa dacă să se sinucidă sau să se mute la Azilul Evreiesc. Într-o zi, la sfârşitul lui noiembrie, am primit un telefon de urgenţă de la unul din azilurile de bătrâni la care lucrez.

Viaţa mea s-a schimbat complet după moartea mea.


One thought on “Începuturi de cărţi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *