La Euro 2016 cu Dacia 1310

– jurnal de călătorie (guest-post)

Când am primit mail-ul de la UEFA cum că am obținut bilete la Franța-România (meciul de deschidere al turneului final), m-am simțit în al nouălea cer. L-am anunțat și pe Leo, iar entuziasmul plutea în aer. Toata lumea ne îndemna să ne facem rezervări pentru avion din timp, însă noi aveam alt plan ? 🙂

Evident, nu eram 100% convins că e ok să plec cu ea la un drum de 5000 de km, așa că a urmat o deplasare până la service. După schimbul de ulei și filtre, ceva reglaje și o revizie completă, mecanicul mi-a urat drum bun, astfel că am prins curaj.

Am programat plecarea pe 6 iunie, meciul fiind pe 10. Dacă totul decurgea conform planului, am fi ajuns la Paris pe 8. În caz că ceva nu mergea bine (mașina să zicem ?), aveam o zi de rezervă în care, în funcție de unde ne aflam, puteam să găsim un zbor, tren, Europecar etc.

Studiez cum avea să fie vremea prin Europa și constat cu bucurie că nu se anunță caniculă, ci maxim 25 de grade și ploi cât cuprinde. Deci lipsa aerului condiționat nu ar trebui să fie o problemă ? 🙃

Și pornim luni pe 06.06 pe la 08:30. Decid să țin motorul undeva la 3000 rpm, având astfel acul vitezometrului undeva între 100 și 110 kmph. Trecem de A1, Dealul Negru, Valea Oltului, Sibiu. Facem primul popas la Deva pe la 14:00, după 400 de km fără oprire. Nu am ales Deva întâmplător, ci pentru că știa Leo aici un restaurant șmecher. Alegerea a fost una cum nu se poate mai bună, mai ales că, la masa alăturata, lua prânzul și Mihai Leu ?.

Plecăm din nou la drum în jur de ora 16:00. După câteva serpentine și localități, urmează autostrada spre Nădlac. Trecem vama și ne cazam la o pensiune în Kecskemét pe la 19:00 ora locală. Câștigaserăm o oră datorită fusului orar. Ieșim seara prin oraș să mâncăm. Nu auzisem de acest oraș, aflat la 50 de km de Budapesta. Este foarte curat și cochet, un fel de Pitești, cu o echipă de fotbal ce datează din 1911.

A doua zi, pornim din nou la drum. Trecem de Budapesta și ne îndreptăm spre Austria. Deja începem să devenim vedete, întrucât românii de pe traseu și nu numai încep să ne zâmbească și să ne facă poze. Tricolorul afișat la luneta exprima clar intenția de a ajunge la marele meci. Urmează vama cu Austria, unde am stat la coada 30 de minute. Schengen-ul nu mai e ce a fost… De fapt, telefonul ne îndemnase să ocolim congestia, dar noi l-am ignorat. Era un filtru care oprea orice mașină ce părea mai dubioasă. Evident, ne-au oprit și pe noi, că doar eram cu un frigider pe roți. Au vrut să vadă ce e în portbagaj. Probabil a fost prima oară în viața lor când au văzut niște piese de dacie, pe care le aveam de rezervă :). În fine, nimic spectaculos nici în Austria, autostradă cât cuprinde, noi mergem cu 100 și depășim doar camioane și câteva doamne mai prudente. Ajungem și la granița cu Germania. Aici, ascultăm de GPS și o luăm prin oraș (Salzburg). Dar și aici e filtru. De data asta, pierdem doar 10-15 minute și ne vine rândul. Evident, iar suntem opriți:

– $#%^&!@* (ceva în germana)

– English please? (că doar ați pierdut războiul)

Vameșul dă din mână a pagubă și îmi face semn să trec. Cool! ?

Până la Munchen, mai avem doar 150 de km, așa că la 19:00 parcăm în fața casei prietenului nostru, Flo. Ne primește cu bucurie, desfacem câte o bere germana, ne facem selfie ?, trimitem în țară și ieșim la o terasă imensă. Ciolan și bere cât cuprinde că doar suntem în Germania. Ne plimbăm prin oraș suficient cât să pierdem autobuzul, așa că, până la urmă, adormim după ora 02:00.

A treia zi, aveam de gând să ajungem la Paris, destinația finală, dar trebuia să parcurgem pentru asta 850 de km, cea mai lungă distanță de până atunci. Ajungem cu întârziere la mașină, pe la 09:30. Ne urcăm în graba, punem centurile, dăm la cheie și… stupoare! Nimic!… Încă o încercare… Nimic! Niciun zgomot, doar niște becuri roșii în bord. Acuma, când pleci așa la mișto cu o dacie la drum, e ideal să te și pricepi la troubleshooting. Din păcate, partea asta nu era punctul meu forte. În fine, ridic capota și fac o inspecție vizuală, în urma căreia constat că motorul era încă acolo :). Cu toate astea, nu se auzea nimic atunci când încercam să-l pornesc. Invocând divinitatea, acționez manual starter-ul și minune! Pornește! Întârzierea era de maxim 2 minute, dar moralul meu și încrederea în dacie scăzuseră dramatic. Însă Leo mă încurajează și decidem că nu e nevoie să căutăm Europecar. Până la urmă, motorul mergea, iar, pentru a-l porni, se părea că găsisem workaround. Rezervorul era plin, așa că mergem fără să oprim motorul până la vama cu Franța. Drumul e foarte aglomerat, presărat cu lucrări și ambuteiaje. Trecem Rinul și, ați ghicit!, ne opresc iar vameșii. Din păcate, știau engleza, așa că ne-au controlat și în bagajele cu haine, și în rucsacul unde aveam laptop-ul, documente etc. Au fost ok până la urma, că au acceptat să nu oprim motorul (riscam să fiu nevoit să ridic din nou capota), dar am pierdut o grămadă de vreme. Plecam și de aici și constatăm că mai avem o grămadă până la Paris. Oprim la o benzinărie pentru alimentare. Până la urmă, îmi iau inima în dinți și opresc motorul. Încerc imediat pornirea la cheie si… încă trăiește! Super! Plecăm fericiți spre Paris, unde ajungem la 20:30.

Aici, haos și aglomerație, dar multă lume entuziastă să vadă doi suporteri cu o mașină atât de ciudată. Cred că era destul de plăcut pentru ei ca, întorcându-se de la munca, să își amintească de turneul final ce avea să înceapă în 48 de ore. Până la urmă, ajungem la hotel exact când ne-am planificat, nu fără emoții, dar ce mai povesteam fără ele? ?

Urmează ziua de joi: plimbare și relaxare prin frumoasa urbe a Parisului. Berea e cam scumpă, dar nu e vremea de economie ?. Peste tot, mai ales în zonele turistice, e plin de oameni purtând tricouri, eșarfe, steaguri sau pălării cu însemnele Naționalei României.

Vineri – ziua meciului. Orice român aflat în Paris pe 10 iunie trebuie să fi simțit o energie, o stare de agitație pozitivă. România avea să joace în premieră un meci de deschidere la un turneu final. Fiind zi de meci, ne hotăram să facem o plimbare cu Dacia noastră prin oraș. După o tura de Champs Elysee, ne mutăm spre Turnul Eiffel să-i facem și poze (mașinii, nu turnului) ?. Nu am fost singurii… Multă lume ne privea cu admirație și uimire. Un domn ne-a rugat chiar să-i facem lui o poză cu ea. Avea tatuat pe braț “D 1948”. Cred că nu ținea cu Steaua. Până la urma, cea mai reușită poza o face Leo într-un moment de maximă inspirație. Fiind la semafor, cu turnul în spate, Leo coboară din mașină și prinde cadrul perfect. O dată cu el, un alt băiat coboară de pe trotuar și face și el o poză. Vedetă, ce să mai. Doar că nu pornește mereu… ?

În fine, parcăm din nou limuzina la subsolul lui Ibis lângă o mașină cu numere de Suceava și mergem să ne întâlnim cu Raluca și Monica. Mâncăm și pornim spre Stade de France. Noi și încă 15-20 de mii de români facem o atmosferă senzațională, iar echipa joacă nesperat de bine. Câștigă francezii cu mare noroc în ultimele minute, exact cum se califica Realul lui Bernabeu după ce pierdea la Piteşti. Eh, noi să fim sănătoși. Plecăm de la stadion cu convingerea că trecem sigur de grupe.

 

Sâmbătă plecăm târziu spre Nurnberg, prima escală spre București. Dacă din București am plecat la 07:30, din Kecskemét la 08:30, din Munchen la 09:30, era și normal ca din Paris să plecăm la 10:30. Ne hotărâm să vedem și Franța rurală, așa că ne abatem de la autostradă. Leo face niște poze superbe cu casele lor de chirpici sau paiantă, dar are și plăcerea să conducă vreo 80 de km, că doar pe dacie făcuse școala de șoferi. La ieșirea dintr-un sat, accelerez și se aprinde un blitz puternic de pe marginea drumului. Cred că le-a plăcut mașina mea, altfel nu-mi explic. Oprim la o benzinărie pe lângă Nancy. Exact când să ieșim, începe o ploaie torențială. Având mașina parcată sub cerul liber, nu avem de ales și ne bem cafelele înăuntru. Când se oprește ploaia, un grup de domni mai în vârstă se opresc lângă mașină mea și o analizează: “Renault douze ou Dacia?!” Mă urc mândru și dau să pornesc: din nou, aceeași figura ca la Munchen, de data asta cu spectatori. Așadar, ridic capota, aplic workaround, mai înjur o data și plecăm.

Ajungem la hotel în Nurnberg abia pe la 21:30. Norocul nostru că la recepție e un român. Ne găsește loc în parcarea hotelului, ne face check-in în timp ce noi ne ducem bagajele, ne recomandă un restaurant, astfel că, la 22:20, aveam deja în față berea și cârnăciorii lor specifici. Bonus, era transmis și Anglia-Rusia.

Duminică plecam la ora 09:00 fix (că doar eram în Germania), imediat după micul dejun. Aveam 850 km până la aceeași pensiune din Ungaria, așa că încercăm să nu pierdem timpul aiurea. Tactica dă roade, astfel că, la 19:30 suntem din nou cazați. Gazda ne felicită pentru meci, apreciază cum că avem portar cam slab, eu nu pot să contest. Până la urma, rămâne că vom juca finala cu ei ?. Nu mai pierdem timpul, așa că mergem la aceeași terasa din urmă cu o săptămână, unde mâncăm și bem bere cât cuprinde. Aveam meciul live la televizor, analiza în stil Ilie Dumitrescu la pauza, plus programul meciurilor.

Ultima zi… Trecem pe la KFC, luam ceva la pachet, mâncăm pe drum și mergem fără popas până la Taverna Sârbului. În sfârșit ciorbă!!!

Drumul e anevoios, aglomerat, cu multe localitati și ploua torential. Mai facem o ultima oprire la un OMV lângă Piteşti. Mașină porneşte singură și de data asta, de unde concluzionez: a făcut figuri la Munchen și Nancy, rezultă că totul a fost cauzat de diferenţa de longitudine.

Sentimente contradictorii: “soacra ta cade într-o prăpastie conducând mașină ta cea nouă”. Nu, nu asta. Eram fericit că mi-a mers mașină și că ne-am întors cu bine, dar trist că se termina cea mai lungă călătorie a mea la volan, pe care nu o voi uita prea curând. Hai România! Forza Viola!

Costin