Estimated Reading Time: 7 minutes
În 2017, ideea unei povestiri formată din frazele de început ale tuturor cărţilor pe care le-am citit de-a lungul anului mi-a venit foarte târziu şi nu am apucat să adun şi sfârşiturile lor. Am făcut-o, în schimb, în 2018, când am reuşit să citesc cele mai multe cărţi de până acum, 1⃣0⃣1⃣, deşi planul iniţial era #citesteocartepesaptamana. Pe goodreads e lista. 📚
Încheierea mea preferată este: „Se gândea că nu mai cunoscuse până acum un om alături de care să îi placă atât de mult să tacă”, dar poate şi pentru că abia am aşteptat să ajung la ea.
A se citi totul între ghilimele pentru că meritul e al scriitorilor adevărați, al traducătorilor, al editurilor etc., eu doar le-am citit (mulţumesc Bibliotecii Nichita Stănescu şi prietenilor care mi-au împrumutat o groază de cărţi) și le-am pus într-o ordine nu tocmai aleatorie. Linkul către fiecare carte se găseşte pe literele verzi 🙃.
SFÂRŞITUL NU-I AICI
Fiți siguri că informația pe care vreți să o transmiteți este atât de bine integrată în intrigă încât oamenii nu pot spune povestea fără ea.
Viitorul există, trăim în el.
Aceasta este povestea fiecăruia dintre noi.
Am senzația că sunt aici de trei vieți. E într-adevăr ceva. Cred că am cules ce-am semănat.
Pe raioanele nesfârșite, totul devine posibil.
Nu am niciun regret.
[Simte că ar putea să fie suficient de puternic pentru tot ce i-ar cere viața.]
Așa a început totul:
Acasă. Aici, unde pământul se sfârșește și începe marea. Fluxul se apropia cu toate meduzele plutind în turbulența lui; bulbuci ce au început să se ridice.
Din cerul tumultos al nopții s-a desprins un fulger. Ceața se ridică. O mare de lumină inundă întreaga scenă. Deasupra orizontului începe să răsară o stea. Stelele sunt indispensabile.
Acum însă dispăruse. Nu, e palma unui copil handicapat, vrea să acopere soarele.
E moartea, o știu. O lume în care o să fie ceva mai puține lucruri de care să putem râde.
Așa că haideți, părinții mei fantomă și cu fantoma mea copil, veniți, luați-vă cu toții în brațe și spuneți-vă cât de mult vă iubiți. Ei toți își dorm somnul de netrezit acoperiți de râsul pierdut pentru totdeauna al copilului care eram, ca sub o criptă făcută din seninul ușor al primelor zile ale lumii.
Pasărea rămăsese câteva secunde nemișcată, apoi aplecase ușor capul, spre stânga, pe urmă spre dreapta, părând că vrea să prindă unghiul sub care ar fi trebuit să se ridice, la final.
Sunt zilele fără contur ce înconjoară clipa morții.
Nu tot ce doare ne face rău.
Sigur c-o s-o înveți. În fond, antropologia nu este doar o știință despre om, ci, cred eu, mai ales o știință pentru om…
E un răspuns care degajă optimism și îngrijorare în cantități egale.
Medicamentul îi liniști sufletul, dar nu-i pătrunse în adânc, acolo unde ajunsese negreala.
În vis doar se va mai întoarce aici.
[Visul meu preferat este cel în care merg la operă (eu fiind Hafniu) şi împart o lojă la metropolitan Opera cu celelalte metale tranziţionale grele – vechii şi bunii mei prieteni – Tantal, Reniu, Osmiu, Iridiu, Platină şi Tungsten.]
Însă această viziune nu constituie un păcat, pentru că visele se află în afara jurisdicției divine.
Să încercăm, înainte de a decola spre emisfere îndepărtate, să observăm mai atent ceea ce deja am văzut. Ne va fi ajutat să ne ferim de necazuri mai mari. Fiindcă dacă te duci, ești terminat. Fiindcă se pierd în tot ce a fost, în ce n-a fost și-n ce va fi.
Mă surprind gândindu-mă la Sabat, ziua de odihnă, a şaptea zi a săptămânii şi poate chiar a şaptea zi a unei vieţi de om când simţi ca ţi-ai încheiat lucrarea şi poţi, împăcat în cuget, să-ţi găseşti tihna. M-am gândit la poemul pe care l-am lăsat pe masa din cameră, în care ritmul poetic îl reproduce pe cel sacadat, duduitor al acuplării dintre regină şi amantul ei cu coarne albe şi mândre, sculptate-n spuma mării.
N-am ştiut să delimităm vieţile noastre de vieţile prietenilor noştri. Poate e aşa cum spui, poate asta nu e viaţa, dar mergi mai departe, foloseşte-ţi creierul acela încântător, fascinant: viaţa asta e varianta cea mai autentică a vieţii în care tu şi cu mine şi cu copilul nostru putem spera să ajungem vreodată.
Se gândea că nu mai cunoscuse până acum un om alături de care să îi placă atât de mult să tacă. Și care are răbdare să asculte înainte de a deschide gura. Asta era tot ce-mi puteam închipui, doar dacă nu acceptam și eu teoria generală conform căreia omul era ţicnit.
Nu văd nimic şi răsucesc acceleraţia, grăbindu-mă cu braţele deschise către casă. Sub pielea mea, fiecare celulă a trupului începuse să vibreze la unison cu muzica ce răsuna dincolo de geamuri.
Mai zăbovea puțin. Până când nu mai aude decât suspinele mașinilor, huruitul trenurilor și pașii grăbiți ai celor care merg prin frig. Nu doar acest colț de stradă, ci simpla idee de colț de stradă i se părea, sub imperiul acestui moment, atât de frumoasă.
Am umplut câteva pahare cu ayran și le-am dus pe tavă în curte.
I-l întinse lui Hazel. Își duce bucata la gură și începe s-o mestece din ce în ce mai iute. Chiar și portocala.
A fost delicioasă. Mulțumesc!
Fiecare masa ar fi ca și cum am spune o rugăciune de mulțumire.
Copii, veniți! Bunica citește Robinson Crusoe.
Du-te, fiul meu! Haide, micuțule, te ajut eu. Nu vă fie teamă să pășiți înainte de a alerga.
Mama lui își instala mașina de cusut. Niciunul dintre noi nu încearcă să o oprească.
Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată.
Într-o bună zi avea să-i spună și ea ceea ce știa: că Dumnezeu e minunat, e și un magician; că există oricând posibilitatea să se miște altfel; că trebuie să-ţi schimbi viaţa; că munca, chiar în sărăcie și obscuritate, merită totul; că aplauzele mâinilor ciunte sunt asurzitoare. Și așa mai departe.
Ceea ce am vrut a fost ca gândurile mele cele mai profunde să prindă viață.
Privirea lui ațintiță în ochii mei nu m-a mai părăsit niciodată.
Dacă nu contează nimic pentru tine, atunci nu mai e nimic de salvat.
A existat o domnișoară Brodie în floarea varstei. Am fost soţia lui şi martora acestui lucru.
Eu am fost proteza.
Cu ce naiba e mai puţin blamabilă decât viaţa familiei Levov?
Pentru ei războiul s-a terminat exact unde începuse. În tăcerea aceea infinită se auzeau doar câteva tancuri rătăcite. Trăiască înregimentarea!
Ar fi bine să fie găsit în timp ce zorii tulburi de toamnă vor bate în ferestre.
Altceva nu pot face decât să mă rog. Mă voi ruga, iar apoi voi dormi. Lasă capul pe pernă, adunându-și puterile. Prelungit ca pentru omor.
Oi vedea dimineață.
De fapt, el a aflat mai târziu că cel mai probabil tron vine din nemțescul pentru ladă, iar asta e, se vede, mult mai potrivit, căci sicriul nu era mai mare decât un cufăr și doi oameni au putut să-l coboare ușor din căruță, ținându-l unul de-un capăt, altul de celălalt.
La incinerarea mea, nu doresc să aud niciun discurs – doar, la coborârea în foc, să mi se pună aria Chérubinului.
Și așa a rămas.
Mulțumesc tare mult pentru foc.
Eu rămân sus, să mai admir peisajul și să-i aștept pe amicii mei să ajungă pe vârf.
